Biserica satului Săgeata

Biserica Săgeata
Biserica Buna-Vestire (1874)

Biserica „Buna-Vestire” din satul Săgeata este al doilea cel mai vechi lăcaș de cult al comunei, ce mai dăinuie și astăzi. Nu se știe deocamdată de când a început viața liturgică în comunitatea ce s-a fosrmat aici de la începutul secolului al XIX-lea. Se crede că prima biserică ce s-a construit aici înaintea celei actuale a fost o biserică modestă de lemn în Săgeata de Sus, pe locul ce ulterior va rămâne până astăzi cimitirul vechi al satului. Acest lucru derivă din faptul că în vechime cimitirele erau întotdeauna organizate în curtea bisericii, așa cum mai vedem și astăzi la Găvănești și Beilic. În schimb, la Dâmbroca, la Săgeata (acum), Banița și Bordușani, în curtea bisericii nu sunt îngropați decât preoți și apar cruci-monument pentru eroi.

Dat fiind faptul că Săgeata a fost mult timp împărțită în două sate, dintre care Săgeata de Sus era mai bine dezvoltată și reședința comunei, s-a hotărât construirea unei biserici mari, care să deservească atât cele două sate, cât și cătunul Coiteasca – astăzi Bordușani. Amplasamentul ei s-a decis ca să fie atunci la mijloc, exact pe hotarul dintre Săgeata de Sus și Săgeata de Jos. Putem spune așadar, că din punct de vedere bisericesc, satul Săgeata s-a reunificat deja cu aproape un secol înainte de unirea administrativă.

Datele nu sunt clare încă în privința vechii biserici din Săgeata de Sus și nu cunoaștem data la care aceasta a dispărut. În descrierea pe care o face satului Săgeata de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Basil Iorgulescu amintește doar  despre biserica veche din Săgeata de Sus. El scrie că în întreaga comună Săgeata, excluzând deci Găvănești sau Dâmbroca,  „biserici sunt 2 în cătunele Beilicu și Săgeata de sus, cu 2 preoți, 2 cântăreți și 1 paracliser. Catedrala e cea cu hramul 26 octombrie (Sf. Mc. Dimitrie).”[1] Ultima afirmație este de-a dreptul bulversantă, în primul rând din cauza înțelegerii eronate a termenului de catedrală, ce probabil ar fi desemnat biserica mai mare sau mai veche. Judecând după ordinea în care au fost enumerate, probabil „catedrala” era biserica din Beilic, dar nu știm despre care biserică din Săgeata de Sus este vorba. Basil Iorgulescu a editat Dicționarul geografic al județului în anul 1892, an în care biserica actuală din Săgeata ar fi avut ceva ani de la construire. Această dilemă va fi lămurită numai după ce ne vom opri și asupra istoriei bisericii satului Beilic.

Anul ctitoririi bisericii „Buna-Vestire” a satului Săgeata este 1874, conform pisaniei. Dar, cu siguranță, aceasta nu a arătat de la început precum astăzi. Construcția completă, mărirea spațiului acesteia, a durat foarte mulți ani. La ctitori sunt pomeniți toți locuitorii din Săgeata de Sus, Săgeata de Jos și Coiteasca, deci toate aceste trei sate au contribuit aici și au avut dorința de a ridica un lăcaș de închinare și pomenire.

În acel an, episcop al Buzăului era Inocențiu (1873-1893), succesorul lui Dionisie Romano. Despre Inocențiu se știe că era fiu de preot din București, a studiat la seminarul din București și apoi a fost trimis de Mitropolitul Neofit să studieze la Pesta. În 1850 ajunge director al seminarului din București, până în 1863, când este îndepărtat și ajunge apoi egumen la mănăstirea Dealu. După moartea Sfântului Calinic Cernicanul, acesta va asigura locoteneța scaunului eparhial al Râmnicului, dar, având loc în 1873 și moartea episcopului de Buzău, Dionisie Romano, Inocențiu este ales episcop titular aici. O măsură luată de el a fost cea a mutării tipografiei înființată la Episcopie de Chesarie, în București, unindu-o cu cea a Sfântului Sinod.

În monografia ce o face Episcopiei Buzăului, preotul Marin Dumitrescu ne prezintă date despre episcopul Inocențiu pe care mărturisește că l-a cunoscut personal și a oficiat la înmormântarea acestuia, moartea petrecându-se la 13 noiembrie 1893: „a lăsat în urmă-i o mare avere, pe care o lasă pentru binefaceri”, îl descrie având o statură mijlocie, slăbuț, fața și expresia blândă, barbă rotundă, iar „serviciul înmormântării s-a oficiat în biserica Sf. Spiridon-Nou, a oficiat mitropolitul Ghenadie Petrescu alături de alți mulți episcopi și preoți. Cuvântarea a ținut-o  Inocențiu Moisiu, episcop de Roman. A fost îngropat la Belu.”[2]

La sfințirea bisericii din Săgeata, episcopul Inocențiu era titular la Buzău de numai un an de zile. Acesta este pomenit în pisania bisericii, imediat după domnitorul Carol I și doamna Elisabeta, cei care încă nu fuseseră proclamați ca monarhi, România nefiind încă regat. Însă, faptul că s-a hotărât marcarea temporală a bisericii prin raportarea la conducătorul statului de atunci, semnifică bineînțeles, o demnitate a acestora echivalentă cu a unor monarhi.

Pisania originală a bisericii a fost redescoperită de-asupra ușii de intrare în pronaos, numai datorită recentelor renovări și a pictării din nou a bisericii. Neglijența făcuse în trecut ca aceasta să fie ascunsă de o construcție de lemn ce asigura pridvorul bisericii. Astăzi este foarte bine pusă în evidență și pe ea citim următoarele: „Acest sfânt lăcaș s-a făcut în zilele Măriei Sale, Domnul Carol I, Doamnei Elisaveta și a Prea Sfinției Sale, Episcopul Inochentie, la anul 1874, cu cheltuiala locuitorilor comunei Săgeata de Sus și a a celei de Jos, cătunului Coiteasca și a altor binefăcători, în zilele serviciului divin al preoților Grigore și Ioan, săpată cu cheltuiala domnului Constantin Sburlan și Ion Albu.” Toate aceste înscrisuri sunt în grafie latină, introdusă atunci destul de recent, în text putem observa anumite particularități legate de scrierea de la acea dată, încă necristalizată.

Hramul bisericii este praznicul Bunei-Vestiri (25 martie), așadar, lăcașul a fost închinam Maicii Domnului, față de care creștinii de aici au manifestat o mare evlavie. De asemenea, conform icoanelor de la catapeteasmă, ierarhul pictat în partea dreaptă este Sf. Nicolae. Există dintotdeauna aici tradiția organizării de ziua hramului a unor slujbe mari, cu preoți din parohiile apropiate și cu masă de hram în zi de deazlegare la pește, deoarece hramul este întotdeauna în timpul Postului Mare.

Biserica este construită în plan triconc, are dimensiuni mari, însă absidele laterale foarte mult pronunțate ca în cazul bisericii de la Găvănești. Are două turle înalte, dar ceva mai subțiri peste pronaos, acestea fiind și distanțate una față de cealaltă, iar turla mare de pe naos este ca formă identică celorlalte, dar la dimensiuni este mai mare. Turlele sunt octogonale, învelite în tablă și au unele ornamente florale. În rest, acoperișul este puțin ridicat și zidurile exterioare au arcuri semirotunde la ferestre și icoana Bunei Vestiri la peretele exterior de vest.

Pridvorul a fost renovat, deoarece fusese din lemn, acum este o construcție cu zid și tâmplărie modernă, a fost mărit și se încadrează mult mai în ansamblu. În el a fost repusă în valoare pisania originală și a fost pictat. Acolo s-a organizat și pangarul bisericii, care înainte se afla în pronaos. În pronaos, biserica are un cafas de lemn cu scară de acces și pe stâlpii de susținere a acestuia înspre interior se află icoanele mari de închinare. Catapeteasma a fost înnoită, este din lemn sculptat, însă nu este foarte bogată în icoane. A păstrat icoanele împărătești, ale hramului și sfinților importanți de la cea veche, iar pe cele ale praznicelor, proorocilor și apostolilor le-a schimbat.

Pictura a fost recent schimbată, cea veche a fost rasă, din motivul degradării foarte mari prin afumare, astfel încât de-abia se mai sesiza. Dacă fondul picturii vechi părea a fi un verde-închis, de data aceasta, pictura noua executată prin metoda fresco are un fond albastru. Registrul pictural al pereților este mai restrâns, dar respectă canoanele în domeniu.

Clopotnița respectă întru totul arhitectura specifică zonei. Până să fie restaurată și înfrumusețată, era foarte asemănătoare celei de la biserica din Găvănești, cu partea superioară din scândură. Ea deservește și ca poartă de intrare în curtea bisericii și are în interior scara de acces către clopote. Are o cameră anexă și etaj, iar în urma restaurării din ultimii ani, clopotnița a fost unită cu o capelă mortuară ce are și ea o turlă, complexul continuând în partea de vest și cu un cabinet medical și o sală praznicară cu mese și bucătărie.

Reparațiile și noile construcții legate de biserica parohiei continuă și astăzi. S-a început cu biserica, pictura din nou, Sfânta Masă a fost desigilată, urmând să aibă loc în viitorul apropiat o sfințire mare, ca și cum ar fi vorba de o biserică nouă. Toate aceste demersuri au fost susținute financiar de Primăria Săgeata, dar și direct, prin contribuțiile sătenilor. Cu siguranță astăzi putem spune că biserica satului Săgeata este una modernă și că este singura din întreaga comună și din împrejurimi care ține pasul cu timpurile.

Date fiind cerințele unui sat atât de mare, biseara „Buna-Vestire” a avut dintru început, 2 preoți slujitori. În pisanie sunt menționați ca primi slujitori preoții Grigore și Ioan. În general aici preoții au slujit pe perioade foarte lungi, adesea până la incapacitatea de a se mai deplasa. În anul 1915 sunt menționați ca preoți la Săgeata Neculai Efrimescu –  paroh și  preotul second Miron Popescu[3]. Peste 10 ani, în plină perioadă interbelică, se menține același paroh, însă este amintit ca preot second Voicu Ionescu[4]. Chiar și în perioada în care a funcționat Comitetul satului pentru ridicarea monumentului eroilor, vicepreședinte al acestuia era tot părintele Neculai Efrimescu. Un lucru interesant este că printre donatorii construirii monumentului se află și preotul Miron Popescu amintit la 1915, fără să știm în ce calitate a făcut această donație: ori ca preot revenit la biserica din sat, ori slujea în altă parte și a dorit doar să contribuie pentru fostul sat unde a slujit. Cert este un lucru, că preotul Neculai Efrimescu a fost parohul din Săgeata, cel puțin între anii 1915-1933. Acestuia îi va urma fiul său, Constantin Efrimescu, din nou pentru o perioadă destul de lungă pe care o plasăm cu siguranță în aria anilor 1950-1970.

Un alt preot slujitor a fost părintele Manole Florea, timp în care Săgeata a mai avut 2 preoți slujitori. Inițial, celălalt era părintele Florin Stanciu, fiul preotului din satul Dâmbroca, Emil Stanciu. Părintele Florin Stanciu a început să slujească la Săgeata din anul 1976 și de la o vreme a rămas singurul preot, până astăzi. Pe lângă Săgeata, părintele Stanciu a mai slujit și la filialele din Banița și Bordușani – ultima fiind o biserică în a cărei construcție s-a implicat personal, aceasta fiind cea mai recent construită biserică din comună, sfințirea ei având loc în anul 2007.

Părintele Emil Stanciu a slujit la Dâmbroca între anii 1964-2000. Fiul acestuia, parohul actual de la Săgeata relatează că tatăl „a venit de la Odăile, prin transfer, căci vroia să mă dea în clasa a VIII-a la Buzău şi m-a dat la Liceul Pedagogic. A venit la parohia din Dâmbroca ajutat de un mare fiu al satului, Părintele Profesor Ioan G. Coman, cred că cea mai mare personalitate din Săgeata. Părintele Coman era prieten cu Preasfinţitul Antim Angelescu, la care a intervenit pentru numire.” Tot părintele Florin Stanciu mărturisește și motivele pentru care la Săgeata a rămas astăzi singurul preot: „în 1976, satul avea doi preoţi, pentru că era una dintre cele mai mari parohii din protopopiatul Buzău, dar ca şi- n alte localităţi din zonă, populaţia este în scădere – bătrânii au plecat şi au rămas casele goale, iar cei tineri au migrat către oraş.”[5]

Monumentele din satul Săgeata sunt concentrate în jurul bisericii, unde au fost ridicate: Monumentul „Eroilor din Comuna Săgeata”, în memoria celor căzuți pentru reîntregirea patriei, monumentul eroilor de la evenimentele din decembrie 1989 și o troiță de lemn ridicată recent în fața clopotniței și a capelei. Satul are două cimitire, ca o reminiscență pentru vechea împărțire a sa: unul este pentru Săgeata de Sus și celălalt pentru Săgeata de Jos. De asemenea, în curtea bisericii s-au mai ridicat cruci pentru eroi și putem observa extrem de multe alte cruci de piatră ridicate de oameni în fața curților, la fântâni, răscruci de drumuri. Cele mai multe se găsesc în Săgeata, Dâmbroca și Bordușani. Din păcate, obiceiul acesta vechi de ridicare de monumente a încetat și multe din crucile vechi de piatră s-a degradat din cauza neglijenței.

Viața liturgică la Săgeata este foarte intensă – au loc numeroase slujbe de parastase și pomeniri. Respectul și datoria de a le face strămoșilor și celor plecați rânduielile necesare sunt foarte bine înrădăcinate în conștiința credincioșilor de aici. Nu rar vezi cum oamenii lăcrimează la fiecare Sfântă Liturghie când preotul se roagă pentru cei adormiți. Unii mărturisesc deschis că atunci când vin la biserică își amintesc instantaneu de cei care mai demult sau de curând au fost depuși aici pentru slujba parastasului. Chiar și părintele paroh ne spune că sunt doar două-trei cazuri pe an în care au loc cununii sau botezuri aici. Cu toate acestea, atașamentul sătenilor față de biserică este primordial și tradițiile se respectă cu sfințenie.

[1] Basil IORGULESCU, Dicționar geografic , p. 433.

[2] Pr. Marin DUMITRESCU, Istoricul a 40 de biserici…,pp.23-24.

[3] ***, „ Lista definitivă de preoți și diaconi din întreaga țară cari constituesc Colegiul Electoral pentru alegerea reprezentanților Clerului mirean în Consistoriul Superior Bisericesc pe anul 1915” în revista B.O.R. , XXXIX (1915), 1 apr.1915, p.17.

[4] ***, Anuarul „Socec” al României-Mari, p.134.

[5] Mircea IORDACHE, Pr. Constantin ALECSE, Dâmbroca – curcubeu peste timp…,  pp. 305-306.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s